Potrivit psihologiei, modul în care reacționezi la critici spune multe despre stima ta de sine.

Ești într-o ședință, te simți destul de bine legat(ă) de ce tocmai ai prezentat, când cineva își drege glasul și spune: „Pot să-ți dau niște feedback?”
Ți se strânge pieptul. Mintea începe să alerge înaintea cuvintelor lui. Îți imaginezi deja ce e mai rău.

Sau poate ești opusul. Te închizi. Dai din cap, spui „da, e util”, și apoi repeți comentariul în minte trei nopți la rând.

Cuvintele contează, desigur. Dar psihologii tot repetă același adevăr, spus pe șoptite: ceea ce arată cu adevărat cine ești nu este critica în sine, ci cum reacționezi după ce a ajuns la tine.

Pauza aceea minusculă după o remarcă?
Spune o poveste de care poate nici nu ești conștient(ă) încă.

Ce dezvăluie în tăcere prima ta reacție la critică

Unii oameni aud o critică și se simt imediat atacați. Li se ascuțește vocea, li se ridică umerii, încep să apere fiecare detaliu ca și cum ar fi la proces.
Alții, confruntați cu aproape aceeași remarcă, intră direct în modul „îmi cer scuze”, se micșorează în scaun, de parcă simpla existență ar fi fost deja „prea mult”.

Psihologii văd adesea aceste două tipare clasice ca reflecții ale stimei de sine în acțiune.
Defensivitatea ascunde, de obicei, un ego fragil; scuzele excesive maschează adesea senzația că nu ești „destul” încă de la început.
Cuvintele pe care le spui sunt doar suprafața. Povestea reală se petrece în sistemul tău nervos.

Ia-o pe Anna, 32 de ani, lucrează în marketing. Managerul îi spune: „Campania e bună, dar mesajul e puțin confuz.”
I se aprind instantaneu obrajii. „Confuz cum?” răspunde tăios. „Am făcut exact ce cerea brief-ul. Problema e timingul, nu conceptul.”

Mai târziu îi spune unei prietene: „Practic a zis că sunt slabă la job.”
În realitate, nu spusese nimic de genul ăsta. Dar stima de sine scăzută funcționează ca un traducător foarte părtinitor.
Aude „partea asta poate fi îmbunătățită” și o transformă în „ești un eșec și toată lumea vede asta”.
La polul opus, cineva cu o valoare de sine mai stabilă s-ar simți înțepat, dar tot ar gândi: „Au… ok, unde anume s-a pierdut claritatea?”

Psihologia leagă adesea aceste reacții de ce crezi despre propria ta valoare.
Dacă, în profunzime, simți că ești bun(ă) doar cât ultima ta performanță, critica devine o amenințare la adresa întregii tale identități. Așa că lupți, negi sau îngheți.

Când ai o bază interioară mai stabilă, feedback-ul devine date, nu verdict. Poți separa „am făcut un lucru confuz” de „sunt o persoană confuză”.
Diferența asta e totul.
Stima de sine nu înseamnă să iubești tot ce faci; înseamnă să nu te prăbușești și să transformi fiecare comentariu într-un referendum despre cine ești.
Cu cât le amesteci mai mult pe cele două, cu atât critica se simte ca un atac personal, nu ca o simplă ajustare.

Cum să răspunzi diferit când critica te lovește tare

Un gest mic, practic, schimbă mult: introdu o pauză.
Literalmente. Când cineva te critică, respiră o dată. Apoi spune o propoziție neutră, de genul: „Ok, poți să-mi spui mai mult la ce te referi?”

Această întârziere microscopică îți oprește reacția pe pilot automat să preia controlul.
Îi dă creierului o secundă să treacă de la „sunt atacat(ă)” la „culeg informații”.
Nu trebuie să fii de acord. Nici măcar nu trebuie să-ți placă persoana.
Doar îți cumperi timp între cuvintele lui și ego-ul tău rănit, iar acel pic de spațiu este locul unde stima de sine poate începe să crească.

Mulți oameni fac exact opusul și sar direct în auto-judecată.
„Ai dreptate, mereu o dau în bară.”
„Sunt atât de prost/proastă, trebuia să știu.”

La exterior pare umilință, dar în interior e o eroziune lentă și dureroasă.

Să fim sinceri: nimeni nu face asta în fiecare zi cu conștiență deplină.
Dacă ai crescut cu critică aspră, s-ar putea chiar să crezi că dacă te ataci preventiv pe tine, o să doară mai puțin decât să auzi de la alții.
Problema e că îți confirmi iar și iar cele mai negre convingeri.
Critica altora ustură o dată; critica ta continuă să răsune.

Psiholoaga Kristin Neff, cunoscută pentru munca ei despre autocompasiune, subliniază adesea că felul în care ne vorbim după o greșeală poate fie să adâncească rana, fie să ajute la vindecarea ei.

Ca să-ți schimbi reacția, poți folosi o listă simplă, interioară, când cineva îți arată un defect:

• Întreabă-te: „Ce anume critică: munca mea, comportamentul meu sau întreaga mea persoană?”
• Înlocuiește „sunt groaznic(ă)” cu „asta nu a mers cum mi-am dorit”.
• Observă-ți corpul: strângi din maxilar, îți ții respirația, privești în altă parte?
• Permite un sentiment sincer: „mă doare”, „mă simt jenat(ă)” sau „mă simt neînțeles/neînțeleasă”.
• Apoi alege un răspuns calm, chiar dacă mintea țipă: „Mulțumesc, o să mă gândesc”, sau „Poți să-mi dai un exemplu concret?”

La început sunt pași mici, stângaci.
Dar, treptat, îți învață sistemul că critica e suportabilă.
Că nu trebuie să dispari sau să te ataci pe tine ca să fii în siguranță.

Critica drept oglindă - și ce alegi să vezi

Data viitoare când cineva te critică, observă ce se aprinde primul: furie, rușine, panică, amorțeală.
Emoțiile astea țin mai puțin de propoziția lui și mai mult de povești vechi pe care le porți.
Remarca unui coleg poate oglindi vocea unui profesor de acum ani, sau dezamăgirea unui părinte pe care n-ai digerat-o cu adevărat.

Privit așa, fiecare feedback devine o mică oglindă.
Nu doar a muncii tale, ci a felului în care îți atribui valoare.
Poți folosi oglinda ca să confirmi răni vechi, sau poți începe s-o folosești ca să observi unde încă nu ai încredere în propria ta valoare.
Stima de sine ridicată nu înseamnă că îți place să fii criticat(ă); înseamnă că nu dispari când se întâmplă.
Stima de sine scăzută nu înseamnă că nu te poți schimba; înseamnă doar că sistemul tău nervos încă „crede” că critica = pericol.

Schimbarea începe când rămâi prezent(ă) în acele câteva secunde incomode, te întrebi ce poveste auzi și decizi - conștient - dacă vrei să continui s-o crezi sau să încerci una diferită de data asta.

Punct cheie	Detaliu	Valoare pentru cititor
Reacția inițială e un indiciu	Defensivitatea, scuzele excesive sau închiderea în sine reflectă adesea convingeri ascunse despre valoare	Te ajută să-ți descifrezi tiparele, în loc să dai vina doar pe „personalitate”
Pauză înainte să răspunzi	O respirație și o întrebare neutră creează distanță față de reacțiile automate	Îți dă control asupra conversației și îți protejează stima de sine
Separă acțiunea de identitate	Treci de la „sunt rău/rău” la „lucrul ăsta poate fi mai bun”	Reduce rușinea și face îmbunătățirea posibilă, nu copleșitoare

Întrebări frecvente (FAQ)

• Întrebarea 1 De ce repet critica în minte zile întregi?
  
• Întrebarea 2 A te enerva la critică înseamnă întotdeauna stimă de sine scăzută?
  
• Întrebarea 3 Cum îmi dau seama dacă feedback-ul e constructiv sau doar răutăcios?
  
• Întrebarea 4 Ce fac dacă critica șefului îmi afectează toată încrederea?
  
• Întrebarea 5 Poate cineva cu stimă de sine scăzută să învețe să gestioneze critica calm?